Maria Tănase a fost într-adevăr o voce remarcabilă și o personalitate iubită de întreaga țară. Tragedia bolii care a dus la sfârșitul său prematur la vârsta de doar 50 de ani a adus multă tristețe și regrete în inimile admiratorilor săi.
Diagnosticul de cancer de sân, care s-a extins până la plămâni, a fost o veste devastatoare pentru ea. Cu toate acestea, pasiunea și dragostea ei pentru muzică au continuat să strălucească până în ultimele clipe ale vieții. Faptul că a refuzat să anuleze un concert, chiar și după ce a aflat despre diagnosticul său în fază terminală, demonstrează puterea și dăruirea sa față de muzică și publicul său.
În ultimele zile, cântăreața a continuat să împărtășească melodiile sale cu cei din jur, chiar și în mijlocul suferinței. Această părtășie muzicală cu asistentele înainte de plecarea din această lume este un testament al pasiunii și devotamentului său pentru muzică.
Pierderea Mariei Tănase a lăsat un gol imens în lumea muzicii românești. Vocea sa și muzica sa au rămas în sufletele oamenilor și continuă să inspire și să emoționeze și astăzi.
Când a simţit că sfârşitul este aproape, a chemat notarul, căruia i-a dictat testamentul. I-a implorat pe nepoţi să nu fumeze şi a cerut ca înmormântarea sa să nu fie transformată în circ.
Iată ce a scris în testament:
„După moarte, corpul nescăldat, numai şters cu alcool, să fie la dispoziţia medicilor dacă vor considera că este cazul să se folosească de el la autopsie. Una dintre cele două cămăşi albe de mătase pe care le am în dulap să fie puse pe sub rochia de pichet albă ce se găseşte la spital şi care se butonează în spate. Pe cap să-mi pună pichetul de colţar alb, iar în picioare ciorapi albi scurţi”.
Şi dorinţele i-au fost respectate.
“Era îmbrăcată în rochie albă de pichet, butonată la spate. În picioare avea ciorapi albi – scăpase, în sfârşit, de pantofii care nu făceau casă bună cu platfusul ei, motiv pentru care aproape 20 de ani a avut maşină. Era înconjurată de flori, albe mai ales, iar la căpătâiul ei un bărbat ţinea o oglindă mare, pentru ca toţi oamenii să o vadă şi să îşi ia rămas-bun.
A fost purtată prin toată Capitala, cu destinaţia finală Cimitirul Bellu. 25 iunie 1963 a fost o zi caniculară, însă pe străzile Bucureştiului aproape că nu se vedea umbra soarelui. Străzi, şosele, copaci, balcoane, acoperişuri de bloc, toate erau înţesate cu oameni. Românii şi-au jelit Pasărea Măiastră ca pe nimeni altcineva vreodată”
